Colegul meu e un copil cu dizabilităţi. Cum mă comport?
A fost o vreme deosebit de frumoasă când însoţeam un copil de 6 ani cu autism la grădiniţă. Era o grădiniţă privată, Little One, situată undeva în zona Pieţei Presei Libere cu mare deschidere pentru includerea copiilor cu dizabilităţi. Pe lângă multele amintiri frumoase şi lecţii de viaţă pe care le-am trăit în acea perioadă, mi-a rămas în minte chipul unei fetiţe pe care o chema Sabina.
Sabina îi păstra un scăunel lângă ea lui O. şi uneori îl păzea să rămână gol până ajungea el la grădiniţă. Se bucura când O. ajungea în sala de grupă, îl saluta şi îl chema să coloreze împreună. Uneori îl striga şi îl lua de mână pentru a participa la diverse activităţi. Mereu m-am întrebat oare ce făceau diferit părinţii Sabinei şi cum au reuşit să îi inspire această empatie naturală şi sinceră pentru un coleg cu autism. Acum sunt mamă şi mi-am propus să le inspir fiicelor mele să privească cu respect şi demnitate persoanele cu dizabilităţi. Dacă ar fi să pun gândurile mele cu privire la asta într-o oarecare ordine, aş nominaliza următoarele idei:
1. Foloseşte totdeauna un limbaj adecvat când te referi la persoanele cu dizabilităţi
Dacă este cazul, şi cel mai probabil că este, instruieşte-ţi bona sau bunicii să nu mai folosească cuvintele "defect", "handicapat", "chior", "anormal" şi altele asemenea. Pentru cele mai multe dintre dizabilităţi, nu se potriveşte nici cuvântul "boală" fiindcă dizabilitatea nu se vindecă şi nu este contagioasă, aşa cum ar implica termenul. Evită să foloseşti cuvântul "normal" cu referinţă la copiii fără dizabilităţi într-o sintagmă de genul : "şcoală de copii normali" sau " ce caută el într-o clasă de copii normali?". Într-o lume aşa diversă, "normal" poate fi normal în Bucureşti şi anormal la Berlin. Un termen acceptat este acela "atipic", cel puţin în cazul copiilor cu autism. De asemenea, poţi să îl educi pe copilul tău să cunoască numele corect : Sindrom Down, autism sau distrofie musculară, acestea sunt diagnostice reale, dar nu definesc 100% un copil cu dizabilităţi.
2.Vorbeşte-le despre drepturile persoanelor cu dizabilităţi
Eu mă folosesc mereu de simbolurile din autobuz, metrou şi parcări pentru a explica de ce nu urcăm niciodată în autobuz sau în lift înainte unei persoane care se află în cărucior cu rotile. Nu parca niciodată la mall pe un loc al unei persoane cu dizabilităţi, nici măcar pentru 5 minute. Tu cum te simţi când îţi ia cineva locul în parcarea de la bloc? Spune-i copilului asta şi încurajează-l să îşi imagineze cum se simte o persoană care are nevoie de locul acela. Am învăţat-o pe fiica mea să recunoască la ce foloseşte simbolul galben cu puncte negre de la semafor şi insigna pe care o poartă copiii şi adulţii cu dizabilităţi vizuale. O fac atentă când văd astfel de persoane cu baston, insignă şi câine însoţitor. Ştie la ce folosesc semnalele acustice pe care le aude la semafor. Mai spun din când în când "Ce bine că au construit aici o rampă pentru persoanele cu dizabilităţi, uite ce uşor urcăm şi noi cu căruciorul!".
3.Oferă-le ocazia să observe punctele forte ale altor copii sau adulţi cu dizabilităţi
Aşa cum am spus mai sus, un diagnostic nu defineşte un copil 100%! O., copilul pe care îl însoţeam la grădiniţă, făcea adunări şi scăderi cu numere negative în clasa I şi ştia harta RATB cu puncte de plecare şi sosire pentru majoritatea autobuzelor şi tramvaielor, un lucru de care colegii lui au rămas impresioanţi. Scoate în evidenţă lucrurile bune şi pozitive. Mulţi copii cu dizabilităţi muncesc 8 ore pe zi la recuperare, 7 zile pe săptămână. Când copilul tău stă în parc şi aleargă fericit, colegul lui stă la măsuţă şi învaţă să recunoască expresiile faciale ale copiilor ca să ştie când al tău e trist şi are nevoie de o îmbrăţişare sau poate lucrează cu un logoped ca să înveţe să pronunţe corect numele copilului tău când i se adresează la şcoală. Copiii aceştia se străduiesc, muncesc enorm şi ei, şi părinţii lor. Copiii noştri ar avea câte ceva de învăţat din asta!
4. Oferă-le ocazia să se joace pur şi simplu!
Eşti în parc cu copilul şi observi un alt copil cu dizabilităţi care ar vrea să se joace. Fă-l atent pe copilul tău, fără niciun fel de "prep talk" de genul: "uite un copil cu sindrom down, sărăcuţul, hai să ne jucăm şi cu el!". Nu pune tu etichete, lasă-i pe copiii să se descopere unul pe altul. La fel şi dacă afli că în clasa sau grupa ta va veni un copil cu dizabilităţi. Renunţă "să îi pui în gardă pe copii şi părinţi". Într-o lume civilizată, nu e nevoie să faci asta.
Uneori presupunem greşit că dacă copilul nostru va binevoi să se joace cu celălalt, va fi din start acceptat! Si copiii cu dizabilităţi au preferinţe în joacă, nu numai ai noştri! Eu am făcut o greşeală pe care am reparat-o foarte greu. Încercând să o învăţ pe Elisa despre valoarea dărniciei către cei săraci am exemplificat cu imagini cu copii din Africa. Când ne-am mutat din România şi am ajuns într-un context cu mulţi prieteni noi din toate colţurile lumii, am constatat că ea credea despre toţi prietenii noştri de culoare că sunt săraci. Ne-a luat mult timp să îi scoatem asta din vocabular şi din minte, sper.
Nu-ţi fie teamă să inviţi copiii cu dizabilităţi la petrecerea zilei de naştere sau la un play date la tine acasă. Ar trebui să fie un lucru normal, dar societatea noastră a făcut ca aşa ceva să fie excentric şi luat ca o surpriză neaşteptată de către părinţii copiilor cu dizabilităţi. Joacă liberă , muzică şi dans, poate un pic de joacă senzorială şi nişte clătite ar face din întâlnirea de joacă un succes!
5.Fii pregătit să oferi explicaţii reale cu privire la comportamentele copiilor cu dizabilităţi
Poţi să spui că motivul pentru care unii copii cu autism îşi acoperă urechile este acela că se protejează de unele zgomote care lui îi provoacă durere sau că se fereşte de îmbrăţişări pentru că atingerile tale îl pot durea. Poţi să spui îi arăţi poate un clip pe youtube cu funcţia urechii pentru a explica de ce un copil cu dizabilitate auditivă nu poate auzi. Dacă nu ştii ce să spui, spune-i copilului că nu ştii, citeşte, informează-te şi prezintă datele corecte arătând şi eforturile pe care copilul cu dizabilităţi le face pentru a depăşi barierele acestea. Spune-le copiilor tăi cât de mult exersează cu un logoped copilul care nu poate să pronunţe corect sunete, sau cum învaţă limbajul semnelor sau cititul în Braille. Spune-le că un copil cu autism care loveşte pe alţii sau se loveşte pe el nu o face pentru că e rău, ci pentru că nu a învăţat încă ce să facă atunci când e plictisit, furios sau trist. Uneori, poţi chiar să întrebi părinţii spunându-le că ai dori să îi explici asta copilului tău pentru ca el să îl înţeleagă mai bine pe al lui. În principiu, părinţii cunosc toate aceste comportamente şi vor simţi că eşti de bună credinţă, chiar vor aprecia că vrei să înţelegi fără să judeci.
6. Învaţă-i pe copii să ofere ajutor fără să lezeze demnitatea unei persoane cu dizabilităţi
Asta e mai greu de învăţat la vârste mici, dar se poate. "Aş putea să te ajut?" este o întrebare pe care copilul tău tipic poate să înveţe să o pună tuturor colegilor sau prietenilor lui, aşa că nu va fi ciudat dacă îşi oferă ajutorul unui copil cu dizabilităţi. Învaţă-ţi copilul adolescent să împingă un cărucior cu rotile şi cum să conducă pe cineva care are nevoie de un braţ de sprijin. Poate puteţi să faceţi împreună voluntariat într-o tabără sau în cadrul unui ONG pentru ca lucrurile astea să vină mai natural. Învaţă-l cât e de important ca atunci când poartă o conversaţie cu o persoană în cărucior cu rotile să fie şi el aşezat.
Probabil că ar mai fi multe lucruri de punctat, eu mă rezum la acestea, dar mi-ar face mare plăcere să îmi scrieţi în comentarii ce a funcţionat sau nu la copiii voştri, ce experienţe aţi avut şi ce au învăţat ei şi ce alte lucruri vi se par importante în interacţiunea cu alţi copii cu dizabilităţi!
Cu drag pentru Ioana, O. şi A. trei copii minunaţi care m-au învăţat să preţuiesc şi să mă bucur de lucrurile mici şi de viaţă!
Sabina îi păstra un scăunel lângă ea lui O. şi uneori îl păzea să rămână gol până ajungea el la grădiniţă. Se bucura când O. ajungea în sala de grupă, îl saluta şi îl chema să coloreze împreună. Uneori îl striga şi îl lua de mână pentru a participa la diverse activităţi. Mereu m-am întrebat oare ce făceau diferit părinţii Sabinei şi cum au reuşit să îi inspire această empatie naturală şi sinceră pentru un coleg cu autism. Acum sunt mamă şi mi-am propus să le inspir fiicelor mele să privească cu respect şi demnitate persoanele cu dizabilităţi. Dacă ar fi să pun gândurile mele cu privire la asta într-o oarecare ordine, aş nominaliza următoarele idei:
1. Foloseşte totdeauna un limbaj adecvat când te referi la persoanele cu dizabilităţi
Dacă este cazul, şi cel mai probabil că este, instruieşte-ţi bona sau bunicii să nu mai folosească cuvintele "defect", "handicapat", "chior", "anormal" şi altele asemenea. Pentru cele mai multe dintre dizabilităţi, nu se potriveşte nici cuvântul "boală" fiindcă dizabilitatea nu se vindecă şi nu este contagioasă, aşa cum ar implica termenul. Evită să foloseşti cuvântul "normal" cu referinţă la copiii fără dizabilităţi într-o sintagmă de genul : "şcoală de copii normali" sau " ce caută el într-o clasă de copii normali?". Într-o lume aşa diversă, "normal" poate fi normal în Bucureşti şi anormal la Berlin. Un termen acceptat este acela "atipic", cel puţin în cazul copiilor cu autism. De asemenea, poţi să îl educi pe copilul tău să cunoască numele corect : Sindrom Down, autism sau distrofie musculară, acestea sunt diagnostice reale, dar nu definesc 100% un copil cu dizabilităţi.
2.Vorbeşte-le despre drepturile persoanelor cu dizabilităţi
Eu mă folosesc mereu de simbolurile din autobuz, metrou şi parcări pentru a explica de ce nu urcăm niciodată în autobuz sau în lift înainte unei persoane care se află în cărucior cu rotile. Nu parca niciodată la mall pe un loc al unei persoane cu dizabilităţi, nici măcar pentru 5 minute. Tu cum te simţi când îţi ia cineva locul în parcarea de la bloc? Spune-i copilului asta şi încurajează-l să îşi imagineze cum se simte o persoană care are nevoie de locul acela. Am învăţat-o pe fiica mea să recunoască la ce foloseşte simbolul galben cu puncte negre de la semafor şi insigna pe care o poartă copiii şi adulţii cu dizabilităţi vizuale. O fac atentă când văd astfel de persoane cu baston, insignă şi câine însoţitor. Ştie la ce folosesc semnalele acustice pe care le aude la semafor. Mai spun din când în când "Ce bine că au construit aici o rampă pentru persoanele cu dizabilităţi, uite ce uşor urcăm şi noi cu căruciorul!".
3.Oferă-le ocazia să observe punctele forte ale altor copii sau adulţi cu dizabilităţi
Aşa cum am spus mai sus, un diagnostic nu defineşte un copil 100%! O., copilul pe care îl însoţeam la grădiniţă, făcea adunări şi scăderi cu numere negative în clasa I şi ştia harta RATB cu puncte de plecare şi sosire pentru majoritatea autobuzelor şi tramvaielor, un lucru de care colegii lui au rămas impresioanţi. Scoate în evidenţă lucrurile bune şi pozitive. Mulţi copii cu dizabilităţi muncesc 8 ore pe zi la recuperare, 7 zile pe săptămână. Când copilul tău stă în parc şi aleargă fericit, colegul lui stă la măsuţă şi învaţă să recunoască expresiile faciale ale copiilor ca să ştie când al tău e trist şi are nevoie de o îmbrăţişare sau poate lucrează cu un logoped ca să înveţe să pronunţe corect numele copilului tău când i se adresează la şcoală. Copiii aceştia se străduiesc, muncesc enorm şi ei, şi părinţii lor. Copiii noştri ar avea câte ceva de învăţat din asta!
4. Oferă-le ocazia să se joace pur şi simplu!
Eşti în parc cu copilul şi observi un alt copil cu dizabilităţi care ar vrea să se joace. Fă-l atent pe copilul tău, fără niciun fel de "prep talk" de genul: "uite un copil cu sindrom down, sărăcuţul, hai să ne jucăm şi cu el!". Nu pune tu etichete, lasă-i pe copiii să se descopere unul pe altul. La fel şi dacă afli că în clasa sau grupa ta va veni un copil cu dizabilităţi. Renunţă "să îi pui în gardă pe copii şi părinţi". Într-o lume civilizată, nu e nevoie să faci asta.
Uneori presupunem greşit că dacă copilul nostru va binevoi să se joace cu celălalt, va fi din start acceptat! Si copiii cu dizabilităţi au preferinţe în joacă, nu numai ai noştri! Eu am făcut o greşeală pe care am reparat-o foarte greu. Încercând să o învăţ pe Elisa despre valoarea dărniciei către cei săraci am exemplificat cu imagini cu copii din Africa. Când ne-am mutat din România şi am ajuns într-un context cu mulţi prieteni noi din toate colţurile lumii, am constatat că ea credea despre toţi prietenii noştri de culoare că sunt săraci. Ne-a luat mult timp să îi scoatem asta din vocabular şi din minte, sper.
Nu-ţi fie teamă să inviţi copiii cu dizabilităţi la petrecerea zilei de naştere sau la un play date la tine acasă. Ar trebui să fie un lucru normal, dar societatea noastră a făcut ca aşa ceva să fie excentric şi luat ca o surpriză neaşteptată de către părinţii copiilor cu dizabilităţi. Joacă liberă , muzică şi dans, poate un pic de joacă senzorială şi nişte clătite ar face din întâlnirea de joacă un succes!
5.Fii pregătit să oferi explicaţii reale cu privire la comportamentele copiilor cu dizabilităţi
Poţi să spui că motivul pentru care unii copii cu autism îşi acoperă urechile este acela că se protejează de unele zgomote care lui îi provoacă durere sau că se fereşte de îmbrăţişări pentru că atingerile tale îl pot durea. Poţi să spui îi arăţi poate un clip pe youtube cu funcţia urechii pentru a explica de ce un copil cu dizabilitate auditivă nu poate auzi. Dacă nu ştii ce să spui, spune-i copilului că nu ştii, citeşte, informează-te şi prezintă datele corecte arătând şi eforturile pe care copilul cu dizabilităţi le face pentru a depăşi barierele acestea. Spune-le copiilor tăi cât de mult exersează cu un logoped copilul care nu poate să pronunţe corect sunete, sau cum învaţă limbajul semnelor sau cititul în Braille. Spune-le că un copil cu autism care loveşte pe alţii sau se loveşte pe el nu o face pentru că e rău, ci pentru că nu a învăţat încă ce să facă atunci când e plictisit, furios sau trist. Uneori, poţi chiar să întrebi părinţii spunându-le că ai dori să îi explici asta copilului tău pentru ca el să îl înţeleagă mai bine pe al lui. În principiu, părinţii cunosc toate aceste comportamente şi vor simţi că eşti de bună credinţă, chiar vor aprecia că vrei să înţelegi fără să judeci.
6. Învaţă-i pe copii să ofere ajutor fără să lezeze demnitatea unei persoane cu dizabilităţi
Asta e mai greu de învăţat la vârste mici, dar se poate. "Aş putea să te ajut?" este o întrebare pe care copilul tău tipic poate să înveţe să o pună tuturor colegilor sau prietenilor lui, aşa că nu va fi ciudat dacă îşi oferă ajutorul unui copil cu dizabilităţi. Învaţă-ţi copilul adolescent să împingă un cărucior cu rotile şi cum să conducă pe cineva care are nevoie de un braţ de sprijin. Poate puteţi să faceţi împreună voluntariat într-o tabără sau în cadrul unui ONG pentru ca lucrurile astea să vină mai natural. Învaţă-l cât e de important ca atunci când poartă o conversaţie cu o persoană în cărucior cu rotile să fie şi el aşezat.
Probabil că ar mai fi multe lucruri de punctat, eu mă rezum la acestea, dar mi-ar face mare plăcere să îmi scrieţi în comentarii ce a funcţionat sau nu la copiii voştri, ce experienţe aţi avut şi ce au învăţat ei şi ce alte lucruri vi se par importante în interacţiunea cu alţi copii cu dizabilităţi!
Cu drag pentru Ioana, O. şi A. trei copii minunaţi care m-au învăţat să preţuiesc şi să mă bucur de lucrurile mici şi de viaţă!
Comentarii
Trimiteți un comentariu