Naștere în România vs naștere în Germania- experiența mea
Am născut 3 copii in două țări, în două culturi diferite și m-am gândit să împărtășesc ce a însemnat asta pentru mine. Primele două nașteri au fost aproape trase la indigo.
Am născut în aceeași zi, la diferență de 2 ani. Același spital, același doctor, aceeași moașă. La un moment dat am avut impresia că trăiesc un deja-vu! Pe Matei l-am născut în Berlin.
Elisa s-a născut la 37 de săptămâni de sarcină.
În februarie 2012 Bucureștiul era plin de zăpadă și înghețat. Mă trezisem la 5 dimineața ca să merg din Titan până undeva aproape de Cismigiu, la policlinica Armatei. Acolo, cu trimitere de la medicul de familie, am stat la coadă ca să-mi fac analizele de sânge și urină. Când doamna care îmi recolta sânge a aflat că aveam 37 de săptămâni de sarcină, a glumit zicând că trebuie să se grăbească să nu nasc cumva pe acolo. Am zâmbit și m-am gândit cum ar fi să nasc chiar în ziua aceea. Am alungat repede gândul pentru că acasă lucrurile nu erau nici pe departe gata pentru venirea bebelusului.
M-am întors cu metroul și, când am ieșit la suprafață, am simțit puțin căldura soarelui așa că m-am hotărât să nu iau autobuzul, ci să merg pe jos cele 3 stații până acasă. Am regretat destul de repede când, undeva mai departe, picioarele mi se afundau în zăpada necurățată de pe trotuare.
La o oră după ce am ajuns acasă, am simțit primele contracții și am pierdut dopul gelatinos. Andrei, soțul meu, era stresat să ajungem la spital cât mai repede, insă m-am încăpățânat să fac un duș (ce bine mi-a prins!), să îmi spăl părul, să îmi pun rochia cea buna și să fac poze. Nu aveam poze însărcinată fiind și nu am vrut să nasc fără să am acele imagini.
Am ajuns la Spitalul Municipal pe la ora 15:00. Doctorul Badiu era deja acolo, m-a văzut cu un aer relaxat și plin de încredere. Aveam deja dilatație 3-4cm și contracții regulate, dar complet nedureroase. Asistentele care mă monitorizau observau contractii maxime și niciun gest de durere din partea mea. Una dintre ele mi-a spus că nu e cazul să bravez. Am primit oxitocină și m-am întors în salon. Aveam la mine cărți, dar nu m-am atins de niciuna. Când m-a văzut a doua oară doctorul, dilatația ajunsese la 5-6 cm și, pentru că membranele erau intacte (adică ”nu mi se rupsese apa”), doctorul a decis că e timpul să se întâmple asta. Habar n-aveam ce se întâmplă cu mine! Bine că Anda, prietena tare dragă care mi-a fost alături în zilele acelea, îmi cumpărase papuci de spital mai plăsticoși. Altfel, dacă îi aveam pe cei pufosi la mine, îi făceam flească! După acel moment am început să simt durerea contracțiilor. Mi-am pus ceva muzică în căști și, când simțeam durere, îmi spuneam: ”Durerea este bună. Asta înseamnă ce bebele vrea să vină, că în curând o pot vedea”. Timpul parcă a intrat într-o mașină de spălat pe turația cea mai mare, nu știu cum a trecut. Îmi amintesc doar că îmi venea să împing și m-am îndreptat spre masa de naștere, moment în care toți au strigat la mine să am răbdare să pună materiale sperile pe ea. Acele secunde au fost foarte lungi. Îmi amintesc de cele două moașe care m-au ajutat și m-am învățat să respir, privind în urmă, îmi dau seama că erau femei care chiar știau ce să facă! A urmat, evident, epiziotomia, apoi un tremur incontrolabil și o senzație de frig imediat după expulzie care m-a panicat. Elisa era tare mică (a avut 2,900) și nu m-au lăsat să o ating deloc! O moașă mi-a adus o pătură călduroasă și s-a oferit să îmi facă un ceai. Apoi a urmat cu adevărat chinul pentru mine. Sunt convinsă că li s-a terminat anestezicul cel bun când dr. Badiu mi-a cusut incizia. Am simțit fiecare ață ca pe o tăietură. O senzație de care îmi amintesc că m-a durut mai mult decât nașterea în sine. Dar, din fericire, dr. Badiu a făcut o treabă bună. Asistentele care m-au îngrijit în zilele următoare, își dădeau seama că am născut cu dr. Badiu după felul cum închisese epiziotomia: s-a vindecat frumos!
Următoarele zile au fost prea lungi și apăsătoare...era prima oară când eram internată într-un spital! Am învățat de la asistente cum să alăptez într-un stil milităresc. Tine așa, uite așa, nu așa. Ai destul, nu te mai plânge, bea ceai, nu mai bea ceai, de ajuns. Dar am alăptat, voi povesti mai multe despre asta, în altă postare! După stresul cu luatul și pierdutul în greutate al bebelușului, am ajuns în sfârsit, ACASA!
Doi ani mai târziu, însărcinată în 39 de săptămâni, pregăteam ziua de naștere a Elisei. Împlinea 2 ani. La mine o aveam pe mama soacră care se oferise să facă un tort de mere pentru ea. Așteptam musafiri. Nu am mai apucat să îi întâmpin. La ora 8 dimineața, înainte să mă dau jos din pat, am simțit două contracții puternice, una după alta. Am sperat să nu fie ce credeam eu că este, dar până la ora 10 au devenit deja regulate. Cu o seară înainte îl văzusem pe doctorul Badiu la cabinetul lui privat (la a doua sarcină, m-am deșteptat, nu am mai stat la cozi în spital!) și îmi zisese că totul e bine, bebe puțin cam mic pentru săptămâna de sarcină în care eram, în rest totul OK. Acela a fost momentul în care l-am chemat înapoi pe soțul meu de la copilul căruia îi preda pian la vremea aceea și am rugat-o pe mama să aducă tortul Elisei ca să îi cântăm la multi ani. I-am explicat că mami trebuie să meargă la spital să o nască pe surioara ei. Ador pozele făcute în acele momente în care are o față ușor nedumerită. Eu am o față crispată de durere și un zâmbet forțat. Deja știam că nu va mai dura mult!
Am ajuns la spital cu dilatație 6-7cm pe la ora 12. Același salon, același doctor, aceeasi moașă. Surpriza cea mare era că în camera de travaliu era încă o mamă care născuse cu 2 ani în urmă în aceeași zi. Am avut sentimentul acela că acest moment nu este unul întâmplător. Că Dumnezeu chiar este un matematician desăvârșit și că legătura aceasta, a zilei de naștere, este ceva special pentru fetițele mele. Moașei nu îi venea să creadă! A urmat aceeași rutină: oxitocină, ruperea membranelor, monitorizare contractii. De data asta, am intrat în panică înainte de naștere, în timp ce îmi erau monitorizate contracțiile. Inițial nu m-au crezut că nu pot să respir, când am început să mă agit prea tare mi-au dat oxigen.
La 3 ore de la internare, Ema era pe pieptul meu. Era dolofănică, mult mai mare decât lăsase să se vadă în oricare dintre ecografii. Mi-au luat-o și am primit-o după aproape 4 ore. De data asta, nu am avut puterea să mă ridic imediat,să mă duc să o cer ca să o alăptez. Cusutul nu a mai durut deloc (ceea ce a întărit ipoteza mea că rămăseseră fără anestezic la prima naștere). Am fost curioasă să văd placenta și am avut parte de o curățare foarte bună după naștere. Doctorul Badiu si-a făcut treaba impecabil! După cele patru ore de la naștere, când mi-am dat seama că nu o vor aduce, am făcut un efort și m-am ridicat ieșind pe hol. Îi dăduseră lapte praf. Când m-au văzut, și-au dat seama că vorbesc serios și că o vreau. În aceeași cămasă de alăptat pe care o purtasem și după nașterea Elisei, cu Andrei alături, am atașat-o la sân pentru prima oară. Ema a fost o profesionistă în ale suptului din prima clipă!
Pentru că spitalul era foarte aglomerat, am fost duse împreună într-un salon pentru mame cu copii prematuri. Ema părea o uriașă pe lângă ei! Acolo am stat o zi și jumătate. În cele două nopți petrecute în spital nu știu dacă am dormit 6 ore! Lumina era mereu aprinsă iar televizorul mergea non stop! Disperarea mea de a ajunge acasă era și mai mare! Din fericire, Andrei reușit să se dea peste cap și să obțină certificatul de naștere și am fost externată!
Matei a fost născut în martie anul trecut, la Berlin.
Cred că ar fi interesant pentru unele dintre voi, care vă pregătiți să dați naștere unui copil în Germania, să știți cam care a fost interacțiunea mea cu doctorii pe parcursul sarcinii.
Cu Matei am știut că am rămas însărcinată din secunda doi. Si am știut că va fi băiat. Așa că am început să iau acid folic chiar de la inceput. Aici, doctorii se ocupă de nașteri doar dacă este o situație mai deosebită sau o problemă, în rest, moașele fac totul. Sunt două tipuri de moașe: unele care fac monitorizarea sarcinii (inclusiv anumite analize de rutină) și vin, la cererea ta, la spitalul la care vei naște sau, dacă vrei, la tine acasă. După naștere, ele continuă să vină zilnic, dacă e nevoie, sau la interval de câteva zile, până când mama și bebelușul sunt bine împreună.
Eu am optat însă ca sarcina să îmi fie monitorizată de un medic (încă îl regretam pe dr. Badiu și am avut chiar discuția de a merge în țară să nasc, dar nu mai aveam asigurare medicală). Chiar și așa, relația a fost diferită. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că nu mai aveam de făcut drumuri peste drumuri ca să fac analize și ecografii, să umblu după trimiteri si rezultate. Mergeam la consult și acolo făceam și monitorizarea contracțiilor și bătăilor inimii bebelușului, analizele de urină, analizele de sânge, testul Papa Nicolau, ecografii. Am mers la un doctor diferit care avea competență în ecografii morfofetale la 22 de săptămâni de sarcină, în rest, o singură programare pe lună, fără stres. Am primit mai mult sprijin pentru stările constante de greață și vărsăturile care mi-au însoțit sarcina până aproape de 8 luni. Asta contat mult pentru psihicul meu. Am refuzat să fac dublu test, triplu test și orice alt test care ar fi evocat vreo anomalie genetică. Am avut la Elisa un rezultat de 1 la 66 risc de Sindrom Down si recomandare de amniocenteză cu care Dr. Badiu mă stresa la fiecare consult pentru că scria mare, cu litere de o schioapă, pe dosarul meu”Asta e graviduta cu risc de sindrom down care nu vrea amniocenteză” - asa mă recomanda asistenta lui din spital. Așa că, am decis că nu mai vreau niciun astfel de stres și decizia mi-a fost respectată.
De asemenea, am fost întrebată de fiecare dată dacă îi ofer sau nu doctorului permisiunea pentru control prin tact vaginal, lucru pe care l-am refuzat de 2-3 ori, fără niciun repros sau provire ciudată.
La fel si pentru ecografii. Am avut, în total 3 ecografii: una de confirmare a sarcinii, cea morfofetală și una la cerere pentru că urcasem pe un munte la Konigstein, de am zis că nasc acolo la 30 de săptămâni. Atât!
Când am fost să mă înscriu la spitalul la care urma să nasc le-am spus că am nevoie de o moasă care să vină acasă după nastere si am primit o moasă care lucra la spital. La spital am făcut o cerere de inscriere în care am bifat optiunile mele: dacă vreau sau nu să nasc în apă, dacă vreau sau nu să mi se facă anestezie, dacă vreau sau nu să accept oxitocină etc.
Când a venit ziua cea mare, am ajuns la spital, împreună cu sotul meu, când aveam contractii la 7-8 minute. Era cam 9 seara.Aveam să nasc la 6 ore de la prima contracție simțită. La jumătate de oră după sosirea la spital, contractiile au început să se rărească. Moasa care era de gardă, cea cu care urma să nasc. a vrut să mă trimită acasă din acest motiv, lucru pe care l-am refuzat. Andrei a rămas cu mine. Pe la 12 noaptea, moasa a decis să ne mute într-un salon în care îmi pregătise o cadă cu apă, într-o încăpere cu lumină difuză. Ce moment să fim romantici! Am stat în cada cu apă vreo două ore, tot povestind cu Andrei. Când m-am plictisit și îmi era deja foarte somn, am decis să mă duc să dorm. M-am pus în patul din camera de travaliu, unde eram doar eu si sotul meu, dar după 5 minute am decis să mă întorc în camera în care urma să nasc. Andrei m-a însotit si a fost traducătorul meu. Nimerisem o moasă de origine poloneza care nu vorbea engleza deloc bine. Contractiile au fost atat de puternice încât mi-am zis: ori nasc copilul asta, ori mor de durere acum! Planuisem să nasc în picioare, dar nu a mai fost timp. Apa mi s-a rupt spontan la 3 minute inainte de nastere. Nu mi s-a făcut nicio epiziotomie, iar ranile au fost superficiale. Nu ar fi fost nevoie de una, desi Matei a fost cel mai mare dintre copiii mei (3,5kg). Matei s-a născut cu fața vineție, avusese cordonul înfășurat de 2 ori în jurul gâtului. L-am avut pe pieptul meu cât am vrut eu! M-au dezbrăcat și mi l-au pus direct pe piele. Am plâns mult! De fericire! O descărcare emoțională binevenită. Apoi moașa a chemat medicul să îmi coasă micile rupturi pe care le-am avut, timp în care l-a rugat pe Andrei să își dea tricoul jos și să îl țină pe micul Matei pe pieptul lui. Imaginea soțului cu Matei abia născut, așezat pe pieptul lui, este una dintre amintirile mele cele mai prețioase.
În spital am rămas 3 zile, timp în care am stat într-un salon cu încă o mămică și bebelușui ei. Micul dejun era grozav, un bufet bogat și variat, fructe și pâine bună. Cina frugală, tipic nemțească mi-a fost adusă pe la 5 și, pentru că nu am rugat pe nimeni să îmi aducă de mâncare de acasă și nici nu am știut că sunt fructe rămase de la micul dejun pe mini bufetul de unde ne luam apa, am răbdat de foame bodogănindu-i pe nemți și Abendbrotul lor. A doua zi, mi-au trimis foaie în care să bifez ce meniu doresc. Asistentele nu ne toaletau, ca în România, în schimb aveam baie cu duș în cameră și acces la produse de îngrijire constant. Prefer de o mie de ori asta! Mi-au fost oferite comprese înghețate cu tinctură de arnica care au făcut minuni! Am cumpărat tinctura și acasă și moașa m-a învățat cum să mi le fac singură, au fost de mare folos! Nu am primit în schimb punga de gheață pentru masarea abdomenului imediat după naștere și, de aceea cred, am avut probleme la câteva zile după naștere. Le-am rezolvat cu un tusit zdravăn care a eliminat tot! Deși eram al treilea copil, mi-a prins bine să vină moașa la noi acasă după nastere. Am avut o moasă tânără, tare caldă și blandă care s-a purtat exemplar cu mine si cu Matei.
Nașterile copiilor mei sunt cele mai speciale momente din viața mea. Îmi amintesc cu drag de fiecare naștere care a fost deosebită în felul ei și sper că, împărtășind aceste trăiri aici, pe blog, unora dintre voi să vă fie de folos!
La mine a fost horror, bine ca am scăpat cu viață!
RăspundețiȘtergereImi psre rau! Atunci chiar bine ca ai spacat cu viata!
ȘtergereIti multumesc pentru povestea ta minunata! Urmeaza sa ne mutam in Berlin , am un baietel de 1 an si jumatate si sunt insarcinata in 18 saptamani. Qm mari emotii in ceea ce priveste nasterea pentru ca nu stim limba germana, nici eu, nici sotul. Mai este si faptul ca prima nastere a fost cezariana in Romania. M am linistit cand am citit ca personalul e unul bland!
RăspundețiȘtergereAnda, iti doresc numai bine! Sper din toata inima sa ai o experienta cel putin la fel de pozitiva ca a mea! daca ai intrebari legate de orice, atunci cand te vei muta, nu ezita sa ma contactezi!
Ștergere